Autobuzul la Trebujeni.
16 martie, dimineaţa, orele 9.00, Gara Auto Orhei.
Niţel îngheţat, dar cu sufletul încălzit de veşti bune, cu "Radio Noroc" în căşti (altceva nu prea prinde, iar dacă prinde nu e prea "ascultabil"), cobor pe celebrele scări de acces în gara oraşului Orhei. Acesta fascinează prin aerul său de provincie, lucru care nu o să-l vezi la Bălţi, de exemplu.
Fac o tură pe peroanele gării şi cum nu am identificat niciun autocar util, mă apropii de uşa gării şi intru. Mă uit în jur şi întreb de o tanti care trebăluia: "Nu vă supăraţi, unde pot şi eu găsi un ghişeu cu informaţii?" "Ha?" "Khî..." - tuşesc respectuos şi întreb într-un limbaj mai accesibil: "Unde-i dispecerul?" "Aaa, dap' afară!" Ies pe uşă şi fac stânga, mă apropii de un ghişeu dotat cu o gaură rotundă cu diametrul de vre-o 10 cm, completat de o imitaţie a unei uşiţe ce acoperea jumătatea de jos. În spatele sticlei organice roase de timp şi de acţiunea factorului antropic se întrevăd două doamne: una mai tânără, alta prin preajma vârstei climaxului avansat. "Nu vă supăraţi..." "...da eu îi zîşem, da el şi vre sî asculte!?" "Cer scuze, pot să aflu când va fi primul autobuz la Trebujeni?" "Unde? La Trebujeni?" (Aici mi-am adus aminte de Sergiu Popovici, care, orheian fiind (chiar din oraş - aşa e nevoit să precizeze de fiecare dată când îl întreabă cineva de unde este) se enervează la maxim de fiece dată când mă întreabă ceva şi eu răspund în acelaşi mod - "Ce-ai spus? Ore, luni?") "Da, la Trebujeni." - răspund apăsat. "Apuuuuu... la 10:40 porneşte de lângă magazinul "Moldova", asta acolo sus lângă scări." "Dar mai devreme nu e nimic?" "Nu, este la 12:00."
Resemnat, îngheţat ceva mai binişor, mă deplasez spre aceleaşi celebre scări, le urc şi mă plasez vis-a-vis de sus-numitul magazin, încercând să-mi expun suprafaţa maxim posibilă a corpului razelor călduţe ale soarelui. Privesc la ceasul de la telefon, au mai rămas o "oră şi ceva", ceva urmând să însemne cam 30 minute, să fi ştiut eu!
Fiind resemnat cu faptul că radiaţia solară nu este în stare să mă încălzească, am început să urmăresc ce se întâmplă în jurul meu: pe deja "crestomaticile" scări îşi desfăşura activitatea antreprenorială un bărbat mult mai îngheţat decât mine, de etnie romă (anume aşa trebuie să fie scris şi spus într-o societate sănătoasă) .Omul a dat start forfotei pascale prin a vinde... aţi ghicit - boia de ouă! :) Ce-i drept nu se prea bucura de succes afacerea respectivă.
Mai trecea cineva pe drum, am remarcat un automobil de lux ce nu se încadra în peisajul urban respectiv, dar avea numere de Orhei. Am decis să nu-mi nenorocesc definitiv dimineaţa şi să beau o cafea cu lapte. Am cercetat ofertele publicitare de pe faţada magazinului "Moldova", şi întrucât n-am reuşit să găsesc careva indicii ale prezenţei vreunui bar sau a vreunei cafenele, am aruncat ochii în jur: materiale de construcţii, "Юля афца" etc.. Decid revenirea în spaţiul patriarhal al gării. Calc pe sus pomenitele scări...
Cu câteva trepte mai jos de vânzătorul nenorocit, stătea o femeie tânără (între 24 şi 30 ani) cu un copil mic, de doar câteva luni, cerşind. Am gândit că nu e tocmai bună democraţia, dacă nu ar avea drepturi exclusive asupra copilului îi dădeam şi vre-un an de puşcărie, căci nu merită asemenea oameni să fie părinţi... buzele copilaşului erau vinete de frig, abia m-am abţinut!
Pătrund într-o încăpere numită "bar", posibil, dar anturajul interior mi-a trezit dubii serioase: două personaje de gen feminin şi vârstă indescifrabilă, pe tejghea se aflau câteva farfurii cu cotlete, peşte uscat şi un produs dubios de origine animală. "Cer scuze, pot să comand o cafea cu lapte?" "Da, de care?" Am trecut prin minte mai multe îmbinări posibile şi aplicând metoda excluderii prezenţei cafelei naturale, am spus: "Trei în unu aveţi?" "Da, acuş." Între timp am mai aruncat cu privirea în jur, rezultatul a fost: "Da-aaa, se poate în pahar de plastic, că vreau să ies afară, pe peron." "Da noi de altele nu avem." La aşa răspuns nu se aştepta nici logica mea încrucişată! Ies la peron, bag "RFI" - ediţia de ştiri în română, Băse iar se ceartă cu liberalii şi cu psd-iştii.
Ies afară, soarele devine ceva mai puternic, beau cafeaua "Petrovskaia Sloboda", revin pe direcţia scărilor, pe lângă cerşetoarea nemiloasă şi vânzătorul de boia, urc pe sub copacii de pe marginea străzii.E ora 10 deja, mă gândesc poate o veni autocarul pe la 10:20. Atenţia mi-o atrage o tanti...
"Am să scriu despre asta pe blog"- am gândit eu. O doamnă de peste 55 ani vindea seminţe prăjite, un lucru banal, dar altceva mi-a atras atenţia: răsărita se vindea "ca pâinea caldă", nu că la Orhei se înghit mai multe produse oleaginoase decât în restul ţării, nu. Faza consta în poziţia strategică care o alesese doamna - pe diagonală drept în ea se opintea drumul de la piaţă. Adică, venind de la piaţă, omul cam 150 metri o vede pe ea şi sacul cu seminţe, trece drumul şi peste 50 metri intră la gară unde are de aşteptat autobuzul. Tactica de marketing era genială, în 5 minute am numărat 7 cumpărători, afacerea mergea strună! O fi făcut tanti vre-o facultate de merchandiser sau pr-manager? Nu cred.
Am aşteptat în continuare o oră şi ceva, "ceva" însemnând încă o oră şi patruzeci de minute.
Enervat, merg iar la ghişeu: "Nu vă supăraţi, dar autobuzul nu vine deja de o oră!" "Aa, dapu' el poate să nu meargă în fiecare zi."Acum am înţeles de ce ghişeul are doar o bortă şi aceea astupată! Dacă erau două, o gâtuiam! Furios, sun la destinaţie: "Alo, nu vă supăraţi eu vin până la cotitură la Ivancea, puteţi să mă luaţi? Bine, vă sun."
În 20 minute eram pe traseul Peresecina-Orhei, la cotitura spre Ivancea, în 40 minute eram la Butuceni...
va urma...
