Oarecum similară este şi direcţia Moldovei. Ţara asta a încetat să mai creadă în "principii şi valori", a ales mulţi primari talentaţi (nici măcar majoritatea) care au pornit în multe localităţi proiecte noi inteligente. A făcut paşi enormi în integrarea europeană. Paşii au fost soft, efectele hard vor apărea în 2012. A conştientizat într-un final că nu există poveşti, că sistemul politic actual o trage înapoi, că nu există politicieni "incoruptibili, demni şi curajoşi" (aici nu mă refer la o persoană anume).
Lumea întreagă a făcut cam aceleaşi lucruri. 7 miliarde - primele efecte ale crizelor alimentare, pericolul real al deficitului de apă potabilă, distanţa dintre "lumi", pericolul izolării celor bogaţi de problemele celor săraci - toate acestea au dat semne de pornire a unor procese puternice în viitor.
Europa trece printr-o profundă criză economică (abia începută). Soluţia creşterii convergenţei în UE este clar unica viabilă în faţa provocărilor interne şi externe crescând. Procesul de importanţă necomaparabilă cu efortul "Părinţilor UE" a nimerit să se desfăşoare în condiţiile unei crize şi mai profunde de "leadership". Un Konrad Adenauer, Charles de Gaulle şi Winston Churchill au avut de rezolvat probleme comune mult mai insinifiante decât Angela Merkel, Nicolas Sarkozy şi James Cameron. Iar actuala lider german nici nu ar fi ajuns consilier pe rujuri pe lângă Margaret Thatcher. Aceşti oameni lipsiţi de carismă, vizionarism şi voinţă politică au nimerit să gestioneze cea mai mare criză identitară, politică şi economică (şi se poate de adăugat criza de idei) de la apariţia Uniunii Europene până în prezent. Acestor personaje care nu ar fi câştigat nici un post de primar de comună prin anii 1950 li se adaugă nişte clerci de carieră şi oportunişti din structurile de conducere "centrale" ale UE.
Dacă Baroso reprezintă modelul de succes a funcţionarului din executivul central al Europei Unite, perspectiva acestei construcţii este mai sumbră decât a URSS. Sperie uşurinţa cu care Comisia Europeană manipulează Parlamentul comunitar - un organ lipsit de viziune reală asupra lucrurilor şi lipsit de voinţă politică comunitară. Aceasta fiind înlocuită de lupta pentru interese înguste naţionale. Pe acest fundal se cere o concluzie foarte neplăcută despre ineficienţa sistemului parlamentar european bazat pe partide.
Dăinuirea în stabilitate a sistemului de partide din ţările europene, aserţiunea pentru echilibru şi norme democratice, frica pentru autoritarism, au transformat partidele politice în forţe care frânează dezvoltarea. Datorită celor menţionate, lideri de partide nu ajung cei mai buni, vizionari şi carismatici, ci unii lideri întâmplători. Lideri politici ajung persoane slabe, de compromis între diferite grupări de influenţă din cadrul partidelor. Drept rezultat asistăm la discursurile unor premieri de ţară şi preşedinţi care nu au voinţă politică pentru a recunoaşte greşelile şi de a iniţia nişte reforme adevărate.
Ultimul lider care "avea testicule" - premierul italian Berlusconi a fost "plecat" de către sitemul căruia îi era incomod. Pericolul venirii unui conducător cu adevărat vizionar şi puternic în Franţa a fost anihilat prin metode deloc ortodoxe (sau catolice, sau protestante). Dominique Strauss-Kahn, conform sondajelor, ar fi câştigat alegerile prezidenţială franceze încă din primul tur. Pe fonul bufonilor din fruntea Consiliului European şi Comisiei Europene, ceva mai bine arată unii lideri purtători de voinţă politică pe plan intern, european şi extern (recunoscând gafele şi coruptibilitatea acestora) din ţările "noi" ale UE. Un Donald Tusk, Victor Orban, Boiko Borisov şi Traian Băsescu arată mult mai potenţi decât Sarkozy sau Van Rompuy.
Aceasta se datorează "tinereţii" sistemului de partide politice din aceste ţări. Deşi exemplul Partidului Social-Democrat din România arată că trecute de etapa cristalizării grupurilor de influenţă, partidele îşi aleg lideri "de compromis", slabi şi lipsiţi de voinţă politică.
Tărăgănarea, interesele electorale, corupţia şi lipsa de voinţă politică pot costa scump de tot proiectul integraţionist european care ori se transformă în Statele Unite ale Europei - unul din polii de putere în lume şi generator de stabilitate şi echilibru geopolitic, fie să devină butoiul cu pulbere şi stupă de albini reciproc agresive şi naţionaliste.
Unica şansă a Europei este în reforma nu a Uniunii (oricum este necesară - nu am întâlnit un om care să-mi explice clar distribuţia de puteri dintre Consiliu, Comisie, cu ce se ocupă van Rompuy şi de ce Merkel împreună cu Sarkozy decid totul în doi), dar a sistemului politic. Paradigma accederii către procesul decizional la nivel de ţări şi Uniune trebuie modificată cardinal. În locul oportunismului trebuie să fie pusă pe prim plan concurenţa. Să nu iasă în faţă cei mai uşor manipulabili, să vină cei mai vizionari şi curajoşi.
Nu în zadar m-am oprit atât de mult la situaţia în care a ajuns UE. Cele numite ca problemă sunt absolut valabile şi pentru toţi polii de putere. SUA trece printr-o criză nu atât de pronunţată de idei pentru dezvoltare (datorită caracterului deschis pentru importul de creieri, şi statutul sacru al concurenţei în partide şi afaceri). Totuşi Obama şi Bush nu sunt Franco Delano Roosevelt, nici măcar Ronald Reagan. Iar vre-un nou Henry Kissinger sau Zbigniew Brzezinski pe la Casa Albă nu s-au anunţat cam demult. Iar rezultatele neclare ale "primăverii arabe" şi actualul comportament al Turciei pun sub mare semn de întrebare atotputernicia SUA.
Situaţie la indigo dar "la puterea a zecea" în Rusia, la acest început de an 12 ani de teatru al absurdului s-au terminat. Rusia nu va mai putea exista sub paravana banilor din resurse energetice şi manipulare totală a maselor populare. Fără o ideologie naţională clară şi idei pentru dezvoltare în 20 de ani acest stat va dispărea prin demografie negativă, degradarea unor spaţii enorme lipsite de condiţii pentru trai şi prin imigraţie masivă din Asia de Est, Asia de Sud-Est şi Asia Centrală. În condiţiile în care cecenii sunt etnia cu cel mai mare spor de populaţie iar ruşii cu cel mai mare declin, continuarea ideologiei "raspilului" şi "bâdlei", în condiţiile lipsei oricărei ideologii reale, va avea efecte catastrofale pentru Rusia. Pe de altă parte, cu o bază de resurse enermă, cu un număr totuşi foarte mare de populaţie, în condiţiile crizei în UE şi turbulenţelor din Orientul Apropiat, Mijlociu şi Africa, Rusia ar avea şansa unei adevărate renaşteri. Iar acesta doar în condiţiile aplicării de politici inteligente în economie şi administraţie.
China de mai mulţi ani nu a inventat nimic decât ceea ce i-a dat Deng Xiaoping. Creştere şi dezvoltarea bazate doar pe infinitul forţei de producere i-a făcut dependenţi de pieţele de desfacere şi, respectiv, de maşinăria de dolari americană. Fiind prinse în acest tandem de duşmani care vor pieri unul fără altul SUA şi China au intrat în comoditatea absurdului. Iar lipsa unui sistem politic capabil să promoveze decizii inovative şi lideri vizionari face din China o enormă fabrică menită să asigure cu valori reale hârtiile emise de Federal Reserve. Absurdul relaţiei create nu poate dura la nesfârşit, iar China are nevoie de aceleaşi reforme politice interne care să îi genereze inovaţie.
"Primăvara Arabă" şi schimbarea de comportament a Turciei (datorată dealtfel aceleeaşi impotenţe politice la Berlin, Bruxelles şi Paris), îmbinate cu fondul de resurse inimaginabil de mare (umane, energetice, ideologice), dar şi cu tendinţa de islamizare a "tinerelor democraţii" - par a contura un nou pol de putere mondială bazat pe o convergenţă de cultură şi religie. Nu că ar apărea un nou "Califat" arabo-turcic de la Oceanul Atlantic la Pamir şi de la Marea Neagră la Oceanul Indian, dar procesele de convergenţă şi cooperare s-ar putea redirecţiona din exterior - Europa, SUA, Rusia, China, spre interior. Cu centre de putere - Turcia, Egipt, Quatar, Arabia Saudită, Libia - state moderne, dar cu tradiţii sau tendinţe de islamizare intensivă în viaţa publică şi politică. Ori, dincolo de resurse, aceste state au nevoie de aceleaşi idei, şi, se pare, utilizează aceasta, concurenţa şi inovaţia sunt la mare preţ în această regiune a lumii. Iar şeicii din Emiratele Arabe Unite şi Recep Tayyip Erdogan sunt mult mai potenţi şi convingători decât Cameron şi premierul Danemarcei (ştie cineva cum îl cheamă?).
State cu potenţial enorm precum India sau Brazilia pun mare preţ pe inovaţie, cercetare şi implementarea acestora, investesc enorm în a procura tehnologii. Necătând la dezvoltare relativ continuă, acestea nu sunt în stare să asigure salturi calitative. Acestea nu pot fi create doar prin implimentare în economie, în condiţiile unui sistem politico-administrativ încremenit cu 40 de ani în urmă.
Lumea a făcut un pas enorm în 2011, a dezvelit rănile infectate pe care le ascundea sub mătase scumpe de mai bine de zece ani. Inovaţia tehnică implementată din pur interes economic privat nu poate asigura o dezvoltare sistemică, crează asincronisme ce duc la dizbalanţe. Stabilitatea duce la dezvoltarea economiei dar la degradarea sistemului politic. Clasa politică are nevoie de palme. Actuala criză mondială este criza voinţei politice şi a bunului simţ. Interesul următorilor patru ani a dus la efecte catastrofale pe termen lung.
Sunt lucruri absolut valabile şi pentru ţara noastră. Lipsa de viziune, frica de alegeri, incertitudinea, lipsa de ambiţie politică sănătoasă - toate acestea nu permit să înceapă procese îndrăzneţe pentru care să ne mulţumească copiii noştri. Politicienii din Moldova excelează aproape fără excepţie în lipsă de gândire pe termen mai mare decât patru ani, sau unul, sau una-două luni, adică pân la alegeri. "Pilonii schimbării" sunt pur şi simplu exemplari în cum trebuie duse de râpă domeniile date în administrare. Se crează impresia că după expirarea "sorocurilor" bunăvoinţei populare aceştia vor emigra şi niciodată nu vor lăsa propriii copii să locuiască în această ţară. Imbecilitaea multor funcţionari de ordin înalt frapează prin aserţiunea pentru "dacă se putea mai rău, aşa făceam!"
Reforma clasei politice este cu adevărat necesară Republicii Moldova, rezultatul acesteea trebuie să fie accesul la procesul decizional a celor mai buni, vizionari, curajoşi, carismatici şi ambiţioşi, fiecare să vrea să facă istorie. Greu să-mi imaginez cum actuala clasă politică ar accepta o astfel de reformă, ei nu sunt în stare să schimbe măcar Constituţia. Iar o astfel de decizie ar însemna pentru practic toţi actualii politicieni trecere rapidă în nefiinţă publică.
Trebuie să recunosc că nu îmi dau seama cum ar putea fi înfăptuită o astfel de reformă în Moldova. Poate invităm un rege străin? Îi dăm la vre-un Dominique Strauss Kahn sau Tony Blair un milion de euro pe an şi să ne conducă. Dar de unde, parlamentarii moldoveni nu vor ceda un petec de "suvernitate". Poate presa să le dea de ştire că e cazul? Ei, dap salarii de la cine? Poate sistemul este invincibil? Iar noi suntem condamnaţi să fim conduşi de retarzi care s-au închis în cercul lor?
Nu este aşa, chiar şi liderii putrezi ai UE şi-au ridicat fundurile grase de prin fotolii şi au pornit reformele necesare, greu dar le-au pornit. "Le-a ajuns cuţitul la os". Foarte curând acest cuţit va ajunge tot acolo locuitorilor Republicii Moldova, deşi aceştia nu excelează în cultură politică, fraza "tăţ îs nişti p....!" va trece din una de serviciu în una de paradigmă care formează opţiunea electorală. Iată atunci va apărea voinţa actualilor politicieni pentru reforme. Iar acest proces a pornit deja. Vedeţi sondajele, vedeţi rata de respondenţi care cred că lucrurile se mişcă în direcţie greşită din BOP. Iar aceste date semnifică cu totul altceva decât în 2001!
