Generaţia mea - "Copii Cernobîlului". Partea 1: "Copii Cernobîlului - generaţia lui 7 aprilie".

#PMAN

19 martie 2010, Chişinău, scările din faţa Guvernului, dimineaţă

Stau în faţa uşei de la clădirea Guvernului, fumez lângă tomberonul special amplasat, mă răscolesc amintiri. Uite acolo este o cutie de metal cu careva acareturi electrice, pe ia stam căţăraţi pe 7 după amiază, jos, lângă tufele celea, am luat masa, am scos ultimii bani şi s-a dus Ianuş după mâncare, pe drum tot felul de oameni străini i-au mai dat bani, noi tot am împărţit cu oameni absolut necunoscuţi. Cam acu un an în timpul campaniei electorale dădeam adevărate prezentări teatrale numite flash-mob pe aici, cel mai bine îl ţin minte pe acela în care le dădeam cadouri sugestive foştilor minitri, un gen de adio, nu ştiam noi că va fi 7 aprilie. Atunci i-am dat lui Papuc un pachet cu fasole - foarte sugestiv, "Asta trebu s'fii idea lui Ghimpu" - a aruncat Oleg Brega care lucra cameraman la Jurnal, a ghicit.

Acu un an urlam să zboare toţi din Guvern, era bastionul inamicului la 7 aprilie, acum... Sun pe cineva ş iîl rog să comande un permis pentru mine, intru liber, atunci doream să dau pe toţi afară de aici, acum vin eu... să fiu angajat, cine ar fi putea gândi pe 7?

Simbolic loc piaţa asta, aici se fac toate, aici se scrie istoria ţării, aici suntem noi. La 1988-1989, eram micuţi, generaţia celor născuţi sub semnul Cernobîlului, aici era generaţia lui '89, copii ai Zastoiului, noi suntem copiii Perestroikăi - generaţia lui 7 aprilie.

va urma...

Generaţia mea - "Copii Cernobîlului". Partea 1: "Copii Cernobîlului - generaţia lui 7 aprilie".

Autobuzul la Trebujeni.

16 martie, dimineaţa, orele 9.00, Gara Auto Orhei.

Niţel îngheţat, dar cu sufletul încălzit de veşti bune, cu "Radio Noroc" în căşti (altceva nu prea prinde, iar dacă prinde nu e prea "ascultabil"), cobor pe celebrele scări de acces în gara oraşului Orhei. Acesta fascinează prin aerul său de provincie, lucru care nu o să-l vezi la Bălţi, de exemplu.
Fac o tură pe peroanele gării şi cum nu am identificat niciun autocar util, mă apropii de uşa gării şi intru. Mă uit în jur şi întreb de o tanti care trebăluia: "Nu vă supăraţi, unde pot şi eu găsi un ghişeu cu informaţii?" "Ha?" "Khî..." - tuşesc respectuos şi întreb într-un limbaj mai accesibil: "Unde-i dispecerul?" "Aaa, dap' afară!" Ies pe uşă şi fac stânga, mă apropii de un ghişeu dotat cu o gaură rotundă cu diametrul de vre-o 10 cm, completat de o imitaţie a unei uşiţe ce acoperea jumătatea de jos. În spatele sticlei organice roase de timp şi de acţiunea factorului antropic se întrevăd două doamne: una mai tânără, alta prin preajma vârstei climaxului avansat. "Nu vă supăraţi..." "...da eu îi zîşem, da el şi vre sî asculte!?" "Cer scuze, pot să aflu când va fi primul autobuz la Trebujeni?" "Unde? La Trebujeni?" (Aici mi-am adus aminte de Sergiu Popovici, care, orheian fiind (chiar din oraş - aşa e nevoit să precizeze de fiecare dată când îl întreabă cineva de unde este) se enervează la maxim de fiece dată când mă întreabă ceva şi eu răspund în acelaşi mod - "Ce-ai spus? Ore, luni?") "Da, la Trebujeni." - răspund apăsat. "Apuuuuu... la 10:40 porneşte de lângă magazinul "Moldova", asta acolo sus lângă scări." "Dar mai devreme nu e nimic?" "Nu, este la 12:00."
Resemnat, îngheţat ceva mai binişor, mă deplasez spre aceleaşi celebre scări, le urc şi mă plasez vis-a-vis de sus-numitul magazin, încercând să-mi expun suprafaţa maxim posibilă a corpului razelor călduţe ale soarelui. Privesc la ceasul de la telefon, au mai rămas o "oră şi ceva", ceva urmând să însemne cam 30 minute, să fi ştiut eu!

Fiind resemnat cu faptul că radiaţia solară nu este în stare să mă încălzească, am început să urmăresc ce se întâmplă în jurul meu: pe deja "crestomaticile" scări îşi desfăşura activitatea antreprenorială un bărbat mult mai îngheţat decât mine, de etnie romă (anume aşa trebuie să fie scris şi spus într-o societate sănătoasă) .Omul a dat start forfotei pascale prin a vinde... aţi ghicit - boia de ouă! :) Ce-i drept nu se prea bucura de succes afacerea respectivă.
Mai trecea cineva pe drum, am remarcat un automobil de lux ce nu se încadra în peisajul urban respectiv, dar avea numere de Orhei. Am decis să nu-mi nenorocesc definitiv dimineaţa şi să beau o cafea cu lapte. Am cercetat ofertele publicitare de pe faţada magazinului "Moldova", şi întrucât n-am reuşit să găsesc careva indicii ale prezenţei vreunui bar sau a vreunei cafenele, am aruncat ochii în jur: materiale de construcţii, "Юля афца" etc.. Decid revenirea în spaţiul patriarhal al gării. Calc pe sus pomenitele scări...

Cu câteva trepte mai jos de vânzătorul nenorocit, stătea o femeie tânără (între 24 şi 30 ani) cu un copil mic, de doar câteva luni, cerşind. Am gândit că nu e tocmai bună democraţia, dacă nu ar avea drepturi exclusive asupra copilului îi dădeam şi vre-un an de puşcărie, căci nu merită asemenea oameni să fie părinţi... buzele copilaşului erau vinete de frig, abia m-am abţinut!

Pătrund într-o încăpere numită "bar", posibil, dar anturajul interior mi-a trezit dubii serioase: două personaje de gen feminin şi vârstă indescifrabilă, pe tejghea se aflau câteva farfurii cu cotlete, peşte uscat şi un produs dubios de origine animală. "Cer scuze, pot să comand o cafea cu lapte?" "Da, de care?" Am trecut prin minte mai multe îmbinări posibile şi aplicând metoda excluderii prezenţei cafelei naturale, am spus: "Trei în unu aveţi?" "Da, acuş." Între timp am mai aruncat cu privirea în jur, rezultatul a fost: "Da-aaa, se poate în pahar de plastic, că vreau să ies afară, pe peron." "Da noi de altele nu avem." La aşa răspuns nu se aştepta nici logica mea încrucişată! Ies la peron, bag "RFI" - ediţia de ştiri în română, Băse iar se ceartă cu liberalii şi cu psd-iştii.

Ies afară, soarele devine ceva mai puternic, beau cafeaua "Petrovskaia Sloboda", revin pe direcţia scărilor, pe lângă cerşetoarea nemiloasă şi vânzătorul de boia, urc pe sub copacii de pe marginea străzii.E ora 10 deja, mă gândesc poate o veni autocarul pe la 10:20. Atenţia mi-o atrage o tanti...
"Am să scriu despre asta pe blog"- am gândit eu. O doamnă de peste 55 ani vindea seminţe prăjite, un lucru banal, dar altceva mi-a atras atenţia: răsărita se vindea "ca pâinea caldă", nu că la Orhei se înghit mai multe produse oleaginoase decât în restul ţării, nu. Faza consta în poziţia strategică care o alesese doamna - pe diagonală drept în ea se opintea drumul de la piaţă. Adică, venind de la piaţă, omul cam 150 metri o vede pe ea şi sacul cu seminţe, trece drumul şi peste 50 metri intră la gară unde are de aşteptat autobuzul. Tactica de marketing era genială, în 5 minute am numărat 7 cumpărători, afacerea mergea strună! O fi făcut tanti vre-o facultate de merchandiser sau pr-manager? Nu cred.

Am aşteptat în continuare o oră şi ceva, "ceva" însemnând încă o oră şi patruzeci de minute.
Enervat, merg iar la ghişeu: "Nu vă supăraţi, dar autobuzul nu vine deja de o oră!" "Aa, dapu' el poate să nu meargă în fiecare zi."Acum am înţeles de ce ghişeul are doar o bortă şi aceea astupată! Dacă erau două, o gâtuiam! Furios, sun la destinaţie: "Alo, nu vă supăraţi eu vin până la cotitură la Ivancea, puteţi să mă luaţi? Bine, vă sun."

În 20 minute eram pe traseul Peresecina-Orhei, la cotitura spre Ivancea, în 40 minute eram la Butuceni...


va urma...

Generaţia mea - "Copii Cernobîlului".

trailer: Generaţia mea - "Copiii Cernobîlului"

Da, noi suntem diferiţi, da - noi suntem cei care au făcut facultate doar trei ani, dar şcoala tocmai 12, da - tot noi am fost acei care am strigat "Jos comuniştii", noi suntem cei care găsesc prieteni pe Facebook, noi suntem cei care locuim adesea în internet, nu avem bani de pâine, dar discutăm despre fluxurile financiare din lume - aceştia suntem noi! Tot noi suntem cei care mai ţin minte şi îngheţatele şi grădiniţele sovietice, tot noi ţinem minte relatările despre războiul pe Nistru, tot noi suntem primii care au mers la şcoală conştientizând, acei dintre noi care conştientizau măcar ceva, că trăim într-un stat nou - independent. Tot noi suntem cei care facem facultăţi prestigioase pentru a munci în calitate de chelneri şi constructori în ţară sau peste hotare...

E greu de închipuit că aşa ceva este posibil de îmbinat într-o viaţă scurtă...

Mâine, pe la 10:20 dimineaţa, fac 24, parcă e mult - pentru mine şi cei mai mici ca mine, şi totodată foarte puţin, pentru mine şi cei mai în vârstă. Sunt mândru că fac parte din acea generaţie '86, căci anume noi suntem cei care am apucat doar foarte puţin din URSS, ţinem minte ceva din procesul de prăbuşire al acesteia, am asistat la haosul post-sovietic şi la ce a urmat, noi suntem generaţia schimbării, nu doar cei din '86, şi cei din '87 şi din '88 şi din '89. Noi suntem cei care ne năşteam sub ecoul exploziei de la Cernobîl, rosteam primele fraze sub răsunetul mişcărilor stradale, am mers la şcoală sub ecoul Războiului Transnistrean, majoratul l-am apucat din nou în comunism, facultatea am terminat-o cu speranţa schimbării, iar masterul îl terminăm deja în democraţie.

Noi suntem cei care acum un an speram să fie mai bine peste un an, am realizat ce am vrut, iar acum spunem că atunci trăiam mai bine - mai frumos, mai sincer! Noi suntem copiii Cernobîlului!


P.S. Acesta este preambulul pentru o serie de postări pe care le voi scrie în timpul apropiat.