A.S. Este foarte frumos în nopţile cu lună plină la Butuceni - lumina se refleactă de la stâncile şi gardurile albe, de la apa Răutului, se pare că încă de la ceva, dar nu-mi dau seama ce, iar afară devine foarte luminos, parcă e zăpadă. Atmosfera predispune la meditaţii filosofice şi la stare de pace în case şi în suflet.
Pe când aveam 13 ani, circumstanţele m-au împins spre a decide să devin unicul care ia decizii importante pentru mine, atunci mă convingeam singur pe mine că, deşi voi face multe prostii, aşa va fi mai bine într-un final. A funcţionat foarte bine.
La 17 eram deja omul care se consideră foarte matur, priceput în toate celea, gata să dea sfaturi de viaţă oricui. Atunci la 17-18 ani m-am format într-un fel de persoană, eram foarte romantic, bătăios, ambiţios şi alte chestii, dar mă mândream de faptul că mă pot pune la încercare singur pe mine - aveam curajul să fac prostii frumoase. Încă de pe atunci am observat că aceste acţiuni au un efect pozitiv asupra sexului opus, însă doar pe termen scurt, în final oricum totul se duce naibii din motive greu de înţeles, şi totuşi eu eram nespus de mândru că puteam să fac aşa ceva.
Pe la 21-22 am înţeles că nu merge chestia asta cu "băiat de treabă" dacă vrei să faci măcar ceva, am pus mâna pe Machiavelli şi m-am apucat de o nouă etapă de autoeducare prin practicarea intensă a genurilor de activitate mai puţin bisericeşti care presupun interacţionarea intensă cu alţi indivizi ai rasei umane. A început să se primească, oportunismul calculat şi orientarea pe interese de termen lung au început să ia locul treptat aşa numitelor "valori omeneşti", am ajuns să nu fac nimic fără de folos şi m-am învăţat să am răbdare. Spre deosebire de vârsa când aveam 18 ani şi credeam că le pricep pe toate, am început să înţeleg oamenii şi să fiu conţtient de propriile limite.
Merge destul de bine, se primesc foarte multe lucruri, mă opresc periodic şi-mi pun gândurile pe poliţe, dar am sesizat la un anumit moment că ceva nu e bine şi e nevoie de o auto-evaluare mai complexă, am început să mă tem că pierd nişte trăsături ale mele la care ţineam foarte mult.
În ultimul timp s-au petrecut multe lucruri care m-au ajutat să-mi încerc caracterul şi să-mi revăd viziunile. Din nou am revenit la teoria conform căreia nu poate unui om să-i meargă bine în carieră şi în viaţa personală, din nou nu iese peste tot în baza simplului calcul logic, perfect aplicabil în cele mai complicate situaţii de alt gen. Am ajuns să calc peste pragul psihologic când trebuie să faci rău conştient unor oameni sărmani pentru a asigura un bine comun mai mare, am ajuns să nu mă sfiesc atunci când sunt nevoit să fac unii oameni foarte apropiaţi să sufere fără motiv doar pentru faptul că vreau să-i ajut să se simtă mai bine în general, am ajuns să nu am emoţii de orice fel atunci când e pus la bătaie un proiect important. Am apucat ce înseamnă să devii personaj oribil, din singurul motiv că vrei să asiguri ca alţi doi oameni să se împace foarte bine, chiar dacă la baza înţelegerii iniţiale dintre dânşii va sta dorinţa de a se uni împotriva mea.
După toată această experienţă deloc plăcută, au mai urmat ceva evenimente interesante, m-am simţit ciudat când am atins vârsta pe care o poţi măsura în secole (chiar şi în sferturi), din nou mă simt foarte singur fiind înconjurat de foarte multă lume, foarte des nu îmi ajunge inspiraţie şi argumentare, Steve Jobs a plecat de la Apple (exemplul acesta m-a făcut să gândesc mult la limitele fiinţei umane), am început să tratez doar cu ironie lucruri pe care majoritatea le consideră grave, am început să mă tem de omul în care mă transform şi mi-a stat foarte dor de ce făceam cândva - la 17-18 ani.
De mult timp mă gândeam să mai fac prostii frumoase, nu îmi ajungea voinţă, uite că a trecut, mai pot. Acum m-am liniştit şi am pus din nou gândurile pe poliţe, m-am adaptat bine la viaţa din jur, dar văd că am reuşit să păstrez şi din acele trăsături care te fac om, risc acum să zic că m-am maturizat, nu cred că mă voi mai schimba mult pe viitor, cred acum că este timpul să faclucrurile acelea care vor rămâne în urma noastră. Nu de alta - dar sunt conştient că destul de curând voi deveni retard şi nu voi mai fi capabil să creez o valoare adăugată.
P.S. urmăresc mulţi prieteni de 17-18 ani, nu pot să nu mă bucur când îi văd foarte abili şi mult mai bine pregătiţi de viaţă decât eram eu, mă bucură că a rămas un fenomen care nu se schimbă cu evoluţia tehnicilor educaţionale - ei abia acum învaţă să facă prostii frumoase - deci nu vor pierde tinereţea.
